Lauda de sine...

Pentru cei cu un spirit de observatie la fel de ascutit ca cel al unui orbete, si care nu detin cunostinele si vasta mea experienta in ceea ce priveste specia umana, voi face mai jos cateva dezvaluiri. Poate unii vor fi socati, poate unii nu vor crede si ma vor acuza ca inventez si ca aberez, dar va asigur ca toate sunt numai si numai adevaruri - triste, dureroase, dar testate si provenite din ani intregi de observatiii si convietuire impreuna cu dragii nostri semeni.

Deci, dragii mei, poate nu stiati, dar...oamenilor le place sa se laude. Mult. Enorm. Oricand. Cu orice. Chiar si cu lucruri care nu prea sunt de lauda, gen 'Eu merg in vacanta cu cea mai scumpa agentie de turism de pe piata'. Serios? Pai ce-ai, esti prost? De ce-ai face asta? Ai ciunga intre urechi? Ti s-au netezit circumvolutiunile sau nu ai avut niciodata asa ceva? Vezi ca exista niste agentii si mai ieftine care tot acolo te duc, ba fraiere.
Dar sa revenim la subiect.
In trecut, in era pre-internet, oamenii se laudau si ei cui  puteau: la rude, prieteni, colegi de serviciu, oameni straini pe care ii intalneau in autobuz sau la coada la paine. Si asa erau satisfacuti ca reuseau sa impartaseasca si altora din micile lor succese personale mai mult sau mai putin meschine.
Si apoi...BUM! Internetul a luat amploare si totul s-a schimbat. S-a produs miracolul. Oamenii erau bulversati. Nici in visele lor cele mai frumoase nu credeau ca poate exista un mijloc atat de sublim prin care ei sa isi propovaduiasca lauda de sine nu doar catre un grup restrans de persoane, ci catre intreaga lume!
Gandul ca in orice moment, oricine, din orice colt al lumii poate citi despre victoriile lor mari si mici le producea dulci fiori de placere aproape sexuala.
Pe urma lucrurile au inceput sa se desfasoare cu o rapiditate demna de o cauza mai buna: au aparut milioane de site-uri, bloguri, forumuri si ca o incoronare, site-urile de socializare, de la batranul Hi5, la perimatul MySpace, la isteria Facebook-ului si la Dumnezeu stie ce mai urmeaza (asteptam cu interes sa inceapa sa se intample ceva si pe Google+).

Si-asa am inceput sa avem doua vieti: una reala, obisnuita si una virtuala, in care ne desfasuram existenta perfecta intre jobul perfect, prietenii perfecti, activitatile perfecte, vacantele perfecte si poze in care aratam perfect. Am ajuns sa nu mai putem trai daca nu aratam tuturor ce mancam, cu ce ne imbracam si in ce localuri mergem. Incepem sa semanam cu un catalog de vanzari in care toata lumea zambeste si face cu mana catre cititorul anonim. Ne cream un avatar, care suntem noi insine, dar de fapt nu suntem.

Bineinteles, nimeni nu va avea vreodata ca status 'Pe WC, cu diaree exploziva' si nu va da check-in la cantina saracilor. Pentru ca nu e cool. Cum sa vada lumea ca-mi merge rau? Eu trebuie sa arat ca sunt fericit, ca ma distrez, ca merg in calatorii, ca ma plimb prin locuri misto si invidiati-ma pentru tot ce fac si pentru locurile unde imi fac veacul.

Pe acelasi sistem, dar la un alt nivel, opereaza si site-ul LinkedIn, un site cu duhoare corporatista care reuneste un buchet de CV-uri care mai de care mai apetisante.

Sigur, este foarte cool sa ai un asemenea profil pe LinkedIn, motiv pentru care nu m-am putut abtine sa nu-mi fac si eu unul, de curiozitate si pentru ca  imi place sa fiu 'pa' trend. Plus ca nu stii de unde sarele iepurele - poate ii place cuiva fata mea si imi ofera un super job, dupa chipul, asemanarea, urechile si mai ales, meritele mele personale (ceea ce ma face sa ma gandesc ca poate ar trebui sa-mi pun si o poza, daca tot vreau sa mizez pe atuurile mele fizice).

Frunzarind paginile si user-ii site-ului, m-am lamurit destul de repede ca trebuie sa stau departe de el pentru a nu incepe sa ma simt precum ultimul ratat, pentru ca LI a fost creat pentru un anumit gen de persoane.
Daca nu esti minim manager, poti sa te impusti pentru ca traiesti degeaba. Daca n-ai cel putin o experienta in afara tarii (facultate, master, training, specializare etc.) vei fi privit de sus de toti cei care au. Daca numele jobului tau nu e compus din minim 4 cuvinte, obligatoriu in limba engleza, din care omul de rand nu pricepe nimic, sa-ti fie rusine. Esti lame daca ti-ai trecut numele jobului in limba romana. Ce conteaza ca tu ai salariu de 800 lei? Nu trebuie sa scrii nicaieri si nu trebuie sa stie nimeni. Cum ne-am obisnuit, conteaza doar aparentele.
LinkedIn e o retea pentru cei care au reusit in cariera, pentru cei care inspira si transpira succes si vor ca si restul lumii sa stie asta. De aceea predomina caracteristicile mai sus mentionate. Voi cate profiluri de casiere la Carrefour ati vazut pe LinkedIn? Pentru cate femei de serviciu ati dat 'endorse' pentru calitatile in ceea ce priveste datul cu mopul si stersul geamurilor?

E trist. Suntem o tara, o lume de manageri. Si in acest caz, munca cine o mai face?

Desigur, acest articol a fost scris din frustrare si invidie. Nu ma luati in seama. Sunt o fiinta rea, cu un suflet mic si negru.
Dar, trecand peste rautati si exagerarile evidente din text, nu puteti nega ca cele de mai sus sunt, in linii mari, adevarate. Exceptiile stau in individualitati si in detalii, insa regulile le fac cei multi. Din pacate.